Prima jumătate a filmului este un fascinant tur de forță regizoral, una din cele mai bune bucăți de cinema românesc din 2019. Camera îl urmărește de aproape pe protagonist în peregrinările sale, cu mașina, între secția sordidă de poliție (cu dulapuri vechi de fier și pereți reci), un restaurant-motel sau o rulotă de la marginea șoselei unde se adăpostec prostituate, străzile unui cartier sărac unde locuiește, înconjurat de un gard improvizat de tablă, un interlop cu familia sa, șaormerii și baruri, piețe, străzi lăturalnice unde pot apărea oricând băieții răi. Este o lume de periferie, surprinsă pe timp de iarnă, de multe ori seara sau în diminețile reci, de aici și atmosfera permanent cenușie, noroiasă – decorul ideal pentru o moralitate laxă, de suspiciune, de complicitate, în care binele și răul se amestecă până la indistincție. Puținele informații pe care, ca spectatori, le primim desprea lumea în care lucrează protagonistul și decupajul alert, cu tăieturi de montaj deseori bruște și care nu lasă loc de lungimi inutile în secvențe, dau un sentiment de nesiguranță, de încordare, de tensiune. Iar în tot acest timp, personajul mai curând taciturn și blazat al lui Gheorghe Visu începe să capete relief psihologic și emoțional, pe măsură ce se apropie de Heidi. Din nou o poveste de atracție neașteptată, ca în filme, tema predilectă a lui Cătălin Mitulescu și principalul motor narativ.