Mircea Săucan este unul dintre cei mai originali regizori din cinematografia română, dar și unul dintre cei mai șicanați și cenzurați în timpul comunismului.

Născut la 5 aprilie 1928 la Paris, unde și-a petrecut o parte din copilărie, înainte ca părinții săi să emigreze un timp la Praga și apoi, în anii `30, să se stabilească la București, după refugierea prin alte câteva orașe românești, Mircea Săucan studiază la Institutul Cinematografie – VGIK de la Moscova, pe care îl absolvă în 1952. La revenirea în ţară se angajează la Studioul de filme documentare „Alexandru Sahia”, unde se remarcă prin scurtmetrajul „Casa de pe strada noastră” (1957). În 1960 se transferă la Studioul cinematografic „Bucureşti”.

Debutează în lungmetrajul de ficţiune cu „Când primăvara e fierbinte” (1960), „acuzat de organul central de presă al partidului de deformarea realităţilor satului românesc, pe care l-ar prezenta într-un mod atipic” (Bujor T. Rîpeanu). Al doilea său film, „Ţărmul n-are sfârşit” (1962), era „un poem liric despre o întâlnire de amor în ambianţa Litoralului dintre un tânăr cooperator şi o frumoasă rusoaică” (Tudor Caranfil). Filmul „este total interzis – mai scrie Bujor T. Rîpeanu – sub pretextul formalismului şi al nepotrivirii de conjunctură politică internaţională a momentului (premiera sa are loc abia după 1990)”.

În 1966 realizează „Meandre”, după un scenariu al dramaturgului Horia Lovinescu – un film despre criza interioară a unor intelectuali. „Poet prin vocaţie, regizorul privilegiază notaţia lirică în detrimentul analizei psihologice, surprinzând, de cele mai multe ori, atitudini, nu mişcări sufleteşti” (Tudor Caranfil). După mai mulţi ani, revine cu ceea ce avea să rămână ultimul său lungmetraj, „100 de lei” (1974), o nouă dramă a indiferenţei, bazată pe un scenariu al aceluiaşi Horia Lovinescu. Un film puternic cenzurat, care avea să iasă în public „într-o versiune mutilată, respinsă de regizor” (Bujor T. Rîpeanu). Versiunea originală este recuperată şi relansată abia după 1990, când este de altfel redescoperită cinematografia aparte a lui Mircea Săucan.

La mijlocul anilor `70, este încadrat din nou la „Sahia”, unde realizează documentare de scurtmetraj utilitare, care îi asigură existenţa. La începutul anilor `80 pleacă din ţară şi se stabileşte în Israel, la Nazaret, unde publică literatură în limba română, fără să mai aibă ocazia să facă cinema. Moare la 13 aprilie 2003.